Outside the Cocoon

The harderst part

2011-02-26T00:57:00.005Z

I haven't been writing anything for more than a year. that doesn't mean stuff didn't happen, but I kinda let it slip away unrecorded.or it was too personal to post
Been through severe depression, the most abusive relationship(that i actually kept as a secret from my friends.ups), panic and the despair of job hunting, 12-hour long shifts of a summer job, where in order to get a break you go and sit on the toilet.and then started uni life all over again.still, interesting as it sounds, i said nothing.

until after almost being thrown into a relationship that ended abruptly a month ago.
I saw Chungking Express recently and it shows this guy that since the break up buys a can of pineapple with the expiry date in one month from the break-up date. and he gets one very day. somehow thinking that when the pineapple expires, their love will too

I'm not going to say it wasn't difficult, anyone who has ever been through a break-up knows.
however only today i realized why. what is the hardest part.

I am an obsessively rational person and I've been analyzing it in a methodical critical objective way. I was thinking about it today and I've recognized in my past-break-ups too.
it's the fact that somehow the person that you can be the most open towards, that will accept your madness, will understand your fear, where you look for comfort.the person that is nice to you for no apparent reason. that smiles when you show up. stops being that person
and you feel this huge wall has risen or that somehow you didn't know them at all, because somehow now for them any word you say doesn't mean a thing. it won't change a thing.
and it's this paradox, of your complete trust vs. embodiment of someone you've never met.

Listen to this-->Ce simti cand esti indragostit

and the conclusion:), i guess pineapple was never my favourite fruit

Stepping outside the cocoon

2009-11-28T18:15:00.012Z

Soundtrack: Muse-Fury

Once I was thinking, how much I admire those people that can talk about ANYTHING on their blog.Women talking about weight, people that talk about depression, people that talk about their ruined relationship and this guy-Darius Groza-that is constantly reminding us about the most distigusting fluids and solids of our boddies.
My friends know that I say this-when 2 people are in a couple,you do not go to the toilet, or do all the other nasty stuff.Basically, those stuff stop existing
That's why for example, I don't want to see people that I am dating eating, and that's why I avoid eating in front of them too.(Once I didn't eat for a whole weekend, because I was spending it with then my boyfriend)
You never know what disgusting thing they might do-->magic gone

All of these topics + Said in a funny way= my Eternal Amazement

Plus, you never know who is watching, just discovered that a friend of mine that is currently in Graz, posted a link to my blog.She probably has more people on her blog-Miruna Vlada-in a week than I ever had.like EVER. Suddently this 'for my friends'(cause really, why would anyone be interested in what I'm up to) thing could one day be raised at 'for people online'.Isn't that just scarry? I think it is.

The blog can be an inside to you, don't want to sound soappy.But if you do it in a funny, appealing way, it can even be a popular one.

So, how do we step outside the cocoon that we built for ourselves? And not care that the butterfly might not be as beautiful as we hoped it would be?
That's my question.

Photo by my fav photographer-Vee Speers-The Birthday Party

The others

2009-11-17T08:41:00.005Z

For about 2 days now, I don't sleep.Pretending to do work, for yet another assignment.Having endless conversations on facebook with people that I never talk to, going for walks in the cold when I would prefer to stay indoors, the same song on repeat.Everything to evoid working.

And last night after, many sleepless hours, somehow I decided to explore my past relationships, or let's say wanna-be-relationship.My friends know,that this was never my strenght.
And I realized something, my 'love' life resembles one shitty chick-flick that I once saw.It was about this guy that was cursed...hm, how should I put this.basicly, any girl he would sleep with, after the breakup would find the love of her life and soon get married.I'll let you guess how it goes from here.
The link to me seems now obvious, almost every guy I've been involve with-exactly not even properly together , has grown to be a success.

A guy I once knew, never really together, (he thought he loved me, I didn't), one day dissapeared.Haven't heard or seen him since. Moves on to win a important prize at the a international intellectual competition.makes it on wikipedia
The guy I kinda left him for, the-I-don't-give-a-damn-about-education-or-culture, the I'm-a-rebel-but-don't-dare-to-stand-up-to-my-mom guy seemed the love of my life.Obviously he wasn't, but a couple of years later down the line ends up in a band, that makes it to number one in radio charts on the altenative scene in Romania.makes it to MTV
The I-want-a-real-man-in-my-life guy , makes me realise quite soon, that I wasn't the only one who had that opinion. He soon turns into a entrepreneurial wonder, and founded his own software company at a very young age.

The examples could go on.I'll just lie to myself and say 'I had a really good influence', but really I'm too scared on checking what my other former others are up to.

Soundtrack-Tricky-Overcome

renasterea dulcegariilor

2009-10-26T01:13:00.004Z

Cumva primul gand e ca urasc momentele siropoase, urasc oamenii care isi varsa dulcegariile pe bloguri care se vor 'profunde'. Si uita-ma acum.
Multe s-a schimbat de cand am scris ultima data pe blog, am revenit la Londra, am inceput anul II de facultate, am continuat ca Events Manager cu AIESEC (www.aiesec.org), am devenit participant intr-un proiect inter-faith + mentorat de parlamentarii (mai multe detalii http://www.3ff.org.uk/prog_up.htm).
Insa n-o sa va povestesc despre niciuna dintre astea, cel putin nu acum. Ci despre un job part-time ce ma transforma intr-o fana de dulcegarii.
Sunt dadaca, stiu ca e greu de imaginat fara vocea pitigaiata si taioarele sexy a lui Fran, dar 2 ore in fiecare zi a saptamanii nu-mi pot atribui alt titlu. Am grija de 3 copii francezei, un baiat de 8 luni si 2 fete, una de 4 si cealalta de 5 jumate. Am observat deja ca prietenii mei don't find it to entertaining daca ma apuc sa descriu copii asa ca nu voi face asta.

'melodia-despre-sex', cocoon-ul lui bjork, care are ca opening line' who would have known that a boy like him would have entered my lightly restoring my bliss', cu urmari de genul 'he slides inside, half awake, half asleep', e clar la ce ne duce cu gandul. Pentru mine insa de 2 zile inseamna induiosare si imaginea a doua fetite care imi aratau mie, ce-au invatat la balet, iar eu care nu aveam nicio alta melodie slow decat asta.
oare chiar putem sa schimbam sensurile imaginilor pe care le avem.incep sa cred ca da.

Noapte asta este ziua lui Phillipe, tatal copiilor.Si cadou de ziua lui am primit sub grija inca 2 copii.
Nu stiu cum simt mamele, insa eu stateam pe coridorul casei, in dreptul scariilor si ascultam sa vad daca e cineva care plange.La orice zgomot tresaream, crezand ca vreunul dintre copii vrea ceva. In tensiunea asta, cred ca am trait cel mai induiosator moment al vietii mele, dulceag , numa' bun de postat pe un blog, orice blog.
Copilul strain, micul Pierre( 2,5 ani) respira greu si plangea.Pana am urcat eu la etajul 2, plangea tare.Am intrat in camera fara sa aprind lumina, cu laterna ce o am in dotarea de dadaca. L-am intrebat ce s-a intamplat, insa nu am inteles. Si cumva cel mai firesc lucru mi s-a parut sa iau copilul asta pe care nu-l mai vazusem in viata mea, sa-l iau in brate , sa-l leagan si sa-i spun in franceaza ca totul e ok. Ca sa nu-i fie teama ca sunt acum cu el. Si cand credeam ca s-a linistit, l-am pus in patut, a inceput sa planga iar si i-am zis ca raman cu el.Sa nu-i fie teama ca raman cu el. Si el a zis 'merci maman'

Hello Mr.President-The glamourous life

2009-08-10T03:03:00.004+01:00

Daca tot dai un ban pe studii, de ce sa nu fii si pe sclavul vreunei institutii publice?
Exact asa m-am gandit si eu : sunt destul de pregatita sa faca munca unui angajat indispensabil, insa nu sunt indeajuns de pregatita sa si fiu platita pentru asta.

Astazi se implineste o saptamana de cand am inceput o noua aventura .Si cum nu-mi mai ajungi la nas nici cu prajina, nu ma mai complac in diplomatie culturala(vezi ICR ), m-am indreptat cu mandrie spre sclavia prezidentiala.
Nu ma plang, eu am vrut. M-am gandit ca decat sa ma plictisesc pana la ora 19 in orasul meu natal(caci dupa 19 ma intalneam cu prietenii), sa vin la capitala sa muncesc multe ore la Departamentul de Comunicare al Administratiei Prezidentiala.
Dupa 3 zile, am constat ca nu are sens sa ma mai imbrac in hainele office ce initial mi-au umplut valiza, caci orele si contextul in care imi desfasuram activitatea nu meritau efortul de a sta incorsetata pe un scaun o zi intreaga.

Si daca internship-ul la ICR imi aducea ceva perks, vezi invitatii pe la evenimente private, o zi obisnuita la Cotroceni nu e cea mai stralucita zi din cariera/viata/existenta/imaginatia cuiva.
Partea de departe cea mai pozitiva este ca programul departamentului este de la 9 la 22 (exact 13 ore), asta pentru mine se traduce in faptul ca ma pot trezi tarziu.
Ma trezesc ca un om in vacanta pe la 11 si ma pornesc usurel , ca o printesa spre Palat.
Iau ziarul din ziua de dinainte , pe care n-am timp sa-l termin de citit niciodata, caci distanta e prea scurta, sau frecventa schimbarilor de metrou prea deasa(depinde de situatie)

Ma prezint la postul de control si imnanand buletinul, in caz ca au uitat cine sunt, trec apoi prin detectorul de metale.Imi iau ecusonul cel galben, ce-mi ofera acelasi nivel de acces ca cel al muncilor din curte ce lucreaza renovarea muzeului pe care nu-l viziteaza nimeni niciodata. Si merg zambitoare spre birou. Poate nu stiti, dar asta e o realizare mare, caci la inceput din motive de securitate, nu aveam voie sa merg neinsotita prin curtea palatului.Sa intelegem ca acum ma cunosc, sunt fata buna.
NU indeajuns de buna insa sa pot (pardon, sa mi se dea voie ) sa merg pana la bufetul din interiorul palatului sa-mi iau si eu o apa plata la 1,3 lei.

Traversez toata curtea , intru pe la intrarea oficiala, inchid cu grija usa cu vitraliul ce sta sa cada si-l salut pe SPP-istul de serviciu. Unul dintre ei este preferatul meu, de departe, caci intr-o zi cand plecam am zarit ca iesise din ritualul celolalti paznici inalt calificati-nu se uita la fotbal, ci la Tanar si Nelinistit.

Trec pe la sala unde se fac primirile oficiale si decorarile si urc scarile de marmura pe langa cordorul ce opreste accesul nu stiu cui.
Imi petrec urmatoarele multe ore intre clickuri de mouse analizand stiri(gata trascrise si puse in documente word) si uitandu-ma atent dupa atacuri la adresa presedintelui.Sunt cel putin 15 oameni care asta fac, se uita dupa atacuri la adresa presedintelui, ca apoi alt departament sa creeze comunicate de presa.

Si cand imi amorteste degetul de la atata click-uituri tot ce-mi vine in minte sunt lunile cand lucram la ICR Londra si faceam lucruri cu adevarat importante...

Acasa?

2009-07-21T14:43:00.006+01:00

A trecut o saptamana de cand am ajuns in Romania.Primele trei zile(duminica-marti) Yoko a venit la Bucuresti , asa ca atmosfera internationala s-a mai mentinut pentru cateva zile.

E cazul sa trag linie la anul asta.

M-am aruncat cu capul inainte si mi-am luat angajamentul sa studiez 3 ani intr-o tara in care nu mai fusesem niciodata.In plus, sa folosesc o limba pe care o utilizasem doar mediul artificial al liceului.Curajos?N-as zice, multi fac asta in fiecare zi.

La ce ma asteptam eu si ce-am gasit? Nu stiu.Si realizez ca asta nu va spune prea multe, pentru ca nu aveam niste asteptari specifice, ci doar o sete(nu stiu cum altcumva s-o numesc) sa vad, sa cunosc, sa vorbesc.Si tot ce s-a intamplat dupa un an este ca setea asta e mai mare.

Londra e mare, teribil de aglomerata, insa cumva ordonata.Un drum pana in centru nu ma oboseste atat de tare ca in Bucuresti.Si lucrurile de care radeam la inceput, ca scrisul pe trotuar dinaintea oricarei treceri de pietoni:' Look left', 'look right'(in functie de situatie).Acum mi se par ok, mi se par utile, pentru ca nici dupa 9 luni de locuit in Londra nu ma obisnuisem ca masinile vin din partea opusa.

Pe de alta parte, faza ca robinete separate pentru apa calda si apa rece, inca mi se pare o idiotenie.Vrei sa te speli pe maini ca omul si sa zicem ca e iarna.Dai sa te speli cu apa calda, e atat de fierbinte incat nu stii cum sa faci sa dai mai repede drumul la apa rece, care e rece ca gheata.
Si nu-mi spuneti sa le combin, pentru ca atunci cand esti cu sapun pe maini si fugi de la robinetul rece, la robinetul cald, incercand sa faci potiunea magica in palme, nu arati cel mai demn.

Sau, obsesia cu focul, de cate ori alarma asurzitoare a rasunat noaptea sau in creierul diminetii si am iesit toti in pijamale.Sau seminarul ala epic de la inceput de an : ' Daca faci un ceai , poti sa mori' , 'cand gatesti esti un pericol pentru toti cei din jur'.

Inca nu stiu ce inaltime am sau ce greutate, nu va temeti, in sistem imperial.Insa, e normal sa stiu ce marime am la pantofi:))

Si abia cand am ajuns la Bucuresti am realizat ceva.Stateam cu Yoko si o prietena la o terasa. Intrebarile despre Japonia fusesera ceva normal in cele cateva zile in Romania, din partea tuturor.Insa in Bucuresti, am realizat ca la Londra, eu eram Cristina si Yoko era prietena mea cea mai buna.Nimic mai mult sau mai putin.La Bucuresti, a devenit japoneza.Pentru ca la Londra, toata lumea e straina.

The sweetest heartache

2009-05-21T16:29:00.003+01:00

I was in for the thrill, but I didn't know heartache could be so sweet. If I would ever have to imagine what Ulyse's sirenes would sound , Ane Brun and 'her diamonds' would be exactly it.

Am intrat in capela luminata in albastru cu lumanari la vitralii fara sa stiu cine e Ane Brun(ascultase o data jumate de piesa), insa venisem pentru ca imi plac lucrurile spontane si cand o prietena m-a invitat cu o ora inainte la concert am lasat tot si am fugit.

Ne-am scos batistele la 'supporting acts' si ma pregateam pentru o muzica melodramatica feminina. Insa Ane nu ne-a dezamagit.Nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce-a urmat.
Nu-mi amintesc un alt concert unde sa fii avut 80% din timp pielea de gaina.Poate e tot aerul asta scandinav, atat the 'cool', poate ca era faptul ca eu si ceilelalte 400 de persoane din capela imparteam cel mai mare secret al Londrei, incat niciunul dintre noi nu avea curaj macar sa respire.N-am vazut niciodata un public mai tacut.Era complet liniste , iar sunetul chitarii si accidentalului pian + vocea lui Ane+ 'the 3 diamonds aka backing vocals' nu puteau sa sune mai frumos.

Si in toata magia aia puteai sa vezi pe fetelor oamenilor din public(unde erau surprinzator de multi tipi) un zambet inghetat si am inceput sa zambesc si eu pentru ca exact asta imi doream de la Londra.

Enjoy: Ane Brun -Don't Leave

Operatiunea D.A.D.

2009-03-29T17:33:00.004+01:00

Pe fundalul vremii innorate, inceputul vacantei , pustiirea campusului si protestele contra reuniunii G20, o noua operatiune va intra in actiune: Operatiunea D.A.D.

In Londra nu e primavara, sunt 4 anotimpuri in aceeasi zi. Te trezesti pe timp de primavara cu copacii infloriti in geam.
Iei pranzul pe iarba langa rau/canal/ in tricou si razi ca si cum ar fi vara.
Abia ajungi la jumatatea sandwich-ului (sau fratele mai cool 'panini') ce oricum are ceva sos care deja a curs peste tot pe tricoul nou, cand incepe sa ploua.Notiunea de 'ploaie de vara' , 'ploaie calda' nu exista.Toate ploile sunt reci, cu picuri mici ca ace.
Mai apare cate o raza de soare doar ca sa-ti faca in ciuda si fugi in casa.
Frigul se lasa exact cand esti tu gata sa iesi in oras.Astfel trebuie sa-ti schimbi toata tinuta.

Maine,luni este teoretic prima zi de vacanta, care se combina cu revision.Astfel te mint ca ai 4 saptamani vacanta ,cand de fapt ar fi intelept sa te apuci cat mai repede de invatat materia de pe un an intreg.
Anul asta am 6 examene a 3 ore.Totul se datoreaza in principal francezei,care mi-a oferit grozava oportunitate de a-mi dubla numarul de examene:)).Asa ca ,pentru diploma mea de relatii internationale am 3 examene,si pt 'optional' aka franceza am inca 3.

Campusul e pustiu.Si vezi asta cel mai bine in biblioteca dupa 12[noaptea].De ceva vreme biblioteca este deschisa 24 de orei/7 zile .Daca te duceai saptamana trecuta pe la 12-1 era agitatie la parter, abia gaseai un calculator la etajul 1 si la etajul 2 toate mesele mari erau ocupate->trebuia sa stai la o masa mica fara priza pt laptop.
Insa acum nu mai sunt probleme.Numai sa te duci.

A aparut in toate ziarele:Alarma Rosie in Londra pentru protestele G20.
Primul protest a fost ieri, pasnic, insa vor fi toata saptamana si se crede ca vor deveni violente.
Ma intreb cu va influenta asta transportul in comun.Stiu, sunt o pragmatica.
Ma gandeam la Bucuresti.Tin minte ca atunci cand avut loc summit-ul, auzisem de ceva grup anti-globalizare care inchiriasera o hala sau un depozit (nu mai stiu) si faceau ceva conferinta paralela.Asta pana au fost dati afara si arestati.

G20 e un fel de G8 extins.Superputeri si tari mari ca populatie.E clar ca e important,desi mi-e greu sa vad vreo utilitate.In sensul ca se vorbeste despre actiune colectiva-o criza financiara globala trebuie tratata de natiuni global- sau despre sprijinirea tarilor nedezvoltate.Contradictoriu intr-un fel:Hai sa actionam colectiv sa ne salvam din recesiune dar hai sa dam bani tarilor nedezvoltate.It's one or the other.Stiu toti care va fi.

Cu toate astea, pentru mine ,de maine (luni) va intra in actiune Operatiunea D.A.D.
Voi reveni cu un jurnal al operatiunilor interioare.
[10 puncte pt cel care ghiceste la ce ma refer]

Suicide in London Underground

2009-03-12T03:37:00.006Z

I've been in London since September.Twice or more a week I use the same lines, as in the Central Line and the Piccadilly Line.Summing up :7 months , on an average 60 times in the underground.

A few days ago, on Monday I was going to a meeting in South London.I left one hour early, although the trip would only take 30 min.Why?Because something always happens,whenever I have something IMPORTANT, something happens.
And I was right, half way I hear the on-so-familiar 'person under tracks'.

That made me think

I've been in London for 7 months.However, only in the last 3 weeks while using 3 different lines, I heard the 'person under tracks' 3 times.
WHY?
Is just my 'odd luck'?What were the chances for me to come across in 3 weeks 3 suicides?
Even more, on 3 different lines?

I had to explore....

Statistics say that the biggest number of suicides happen during Winter holidays, between Christmas and New Year's eve with a bigger number on New Year's Eve.
But it's March...this can't be it!

Valentines?People might feel depressed that they don't have some to share the holiday with.
STILL.that was last month...this can't be it!

Could it be our old good Credit Crunch?
So to speak, the big boom of the Credit Crunch was last year, people realising the disaster, losing jobs.I can see the dispair.However why did they wait until now?

SO I came up with this theory...
It's the Credit Crunch.People lost their jobs,but probably had some savings and some hope for a new jobs.When the money run out and the hopes died, the number of time that employes of the London Underground have to say 'person under trakcs' increased.

What do you think?

Some wounds time never heals

2009-03-06T05:18:00.006Z

The first time I've heard about the Armenian Genocide from a System of a Down song.
A picture is worth a 1000 words.During the research for my last essay I've come across thousands.Below you have a sample

click here to explore an amazing interactive website with survivors

Aventura ICRirana(II)

2009-03-02T21:19:00.006Z

Ceva putred la ICR

Sunt intern la ICR Londra din Noiembrie, mult peste cele 3 luni cerute.De ce?
Devine din ce in ce mai interesant.
Lansand la o parte evenimente la care am avut acces:vezi vernisaj Mircea Cantor(voi reveni cu un post), petrecerea EUNIC si altele , spiritul meu de detectiv este gadilat sa zic cel putin;)

Nimic nu e deschis.Conversatii scurte.Simple.La obiect.
Tocmai asta iti da de banuit.Te-ai fi asteptat la mai multa caldura la o echipa care a plecat din Bucuresti in acelasi timp spre o aventura londoneza.

Sa incep:

Dupa cum ziceam, in postul anterior(vezi Aventura ICRirana (I) ) cand am venit initial in biroul deschis, care teoretic ar trebui sa produca o relationare mai buna intre colegii, lucrau 4 persoane(2 project manager, 1 director adjunct , 1 secretaro-contabil ) + 2 birouri ,unul pentru directoare si celalalt pentru administrator.Astia erau oamenii principali, restul (fara suparare) ii consider anexe.REZUMAT[1]: 6 oameni.

Inceputul

Intr-o zi , nu mult dupa ce am ajuns, apare dupa pranz Catalina(de departe cea mai frumoasa tipa din cladire) cu un certificat de casatorie.Aflu ca se casatorise cu un anume Lance,cetatean englez.Ma gandesc,hm,simpatic si-a gasit pe cineva.
Sunt din fire o persoana curioasa, asa ca am profitat de a)pauza de masa b)un document de facut pentru ea , ca sa arunc o privire peste certificat.Casatorie recenta.Diferenta de 25 ani.Ea fiind de aproape 2 ani in Londra.Cerere de cetatenie britanica
Hmm.

Dupa Sarbatorile de Iarna, apar la birou, Catalina disparuse.Aflu ca isi luase concediu de odihna dupa perioada normala de vacanta si apoi nu mai aparuse.Plecase la Brussels cu noul sot.

REZUMAT[2]: 5 persoane

Vernisajul Mircea Cantor

Am fost foarte entuziasmata cand am primit o invitatie.M-am imbracat cat mai artistic am putut si am plecat cu masina institutului eu, directoarea adjuncta si administratorul.
In masina, directoarea adjuncta vorbea despre ceva actiune in Martie(vernisajul avand loc in februarie), apoi isi da seama si zice catre Bogdan :'A, dar pe tine nu te mai intereseaza'
HOPA
Profit lasatul de fumat al directoarei si-l chem pe Bogdan(administratorul) la o tigara.Il intreb ce a vrut directoarea sa zica, si-mi transmite ca si-a dat demisia.Planuieste sa ramana in Londra.(nu vrea sa se intoarca la Bucuresti). Imi zice(fara sa-l intreb, ca si cum ar avea ceva pe limba) ca nu poate sa-mi zica de ce, ca pana in martie nu comenteaza situatia.
Arunc momeala intr-o gluma si-l intreb care e treaba la ICR ca tot pleaca lumea(facand in mintea mea referire la Catalina).Zambeste si-mi da de inteles ca e ceva putred la mijloc.In plus, aflu de Vlad-un alt tip care a plecat inainte sa ajung eu.

REZUMAT[3]: Erau 7 persoane , nu 6.Din care au ramas 4=3 angajati efectiv(ca doar directoarea nu are aceeasi libertate in a pleca-sau oare ea e cauza?)

Concluzie

Sigur,ceva se intampla.nimeni nu spune nimic.pe fata.e o chestie in fetele lor inainte sa intre in biroul directoarei,modul in care isi aranjeaza crispati hainele,modul in care zambesc fortat cand intra EA intra in birou.DE CE?
A fi angajat al statului roman si trimis la Londra nu e putin lucru.CV trebuie sa fie impecabil,sa nu mai vorbim de stagii in MAE si teste peste teste.
Atunci de ce dupa toate aceastea, angajatii pleaca?
Nu stiu(inca?), dar ceva e putred la mijloc

Va urma...

The two writing evils

2009-02-25T00:03:00.003Z

I promise, here , now, in front of all of you(as in me, but I like the plural ) that I will not fall in the 2 evils: the '3-dots' evil and the 'extremely emotional' evil.

I am a mean person(I'm proud to say that it's the result of a lot of work) but you don't even have to be mean to dislike the '3 dots' syndrome.We write something and think :'hmm, how could I make this feel/sound/look? more interesting/mysterious?Oh,I know, I'll just put some dots.That will do it.'

Sadly, we all know it doesn't.Even more, we (me again) all have read sometime, on a blog, on a facebook/hi5/myspace page(yes,admit it,you use it), in a student 'artistic' magazine -the poem/short story with dots.And the dots don't suddently make it interesting.I know.

The 'I am weird-nobody-understands-me-therefore-I'm-writing-every-bullshit-on-my-blog/page/anything really' syndrome or simply said 'extremely emotional'.Do I even have to go into that?No.

Aventura ICRiana(I)

2009-02-24T03:15:00.009Z

Adevaratul Intern sunt eu

'Ceva' pe langa scoala mi s-a parut o idee buna, ceva care sa te faca sa ai un mic plus in fata sutelor de candidati spre slujba pe care ti-o doresti.Asta ignorand toata experienta pozitiva de cele mai multe ori, cunostintele noi, realizarile amare uneori.
Asa ca, in noiembrie la 2 luni dupa ce am inceput aventura britanica, am aplicat ca intern la Institutul Cultural Roman din Londra .Nu vreau sa va plictisesc spunandu-va procesul de selectie, insa este relevant pentru ceea ce urmeaza:formular+cv ->interviu->implicare intr-un eveniment.
Prima zi:
Un spatiu deschis unde deputy directorul imi prezinta 2 femei tineri ambele project manager, o secretara-contabila si locul unde voi sta eu.Intr-un spatiu ce functioneaza si ca mini bucatarie(lumea face ceai) este un tip cu o functie nedefinita inca.
Presupun ca directoarea nu e acolo.Nimeni nu-mi zice nimic.

Ma asez la birouasul din centrul primei incaperi entuziasmul scazandu-mi treptat.Ca prima sarcina mi se da un text de tradus(nu mai tin minte in ce directie) si sa fac o prezentare la un eveniment.Ma apuc cu avant spre traducere,doar ca sa observ la sfarsitul programul ca intr-un folder se afla deja o traducere si fusese doar un test.

Am continuat sa merg dupa amiaza la ICR, de 2 ori pe saptamana.Nu mai stiu cand exact, daca in prima saptamana sau nu, a iesit directoarea din birou si mi s-a facut cunostinta.Am dat mana si mi-a zis s-o tutuiesc.

Am cunoscut-o pe Eugenia ,femeia care face curatenie si ocazionalul tras la xerox sau dus scrisori la cutia postala care se afla la mai putin de 50 m de cladire.Pe sotul ei,care nu stiu cum se numeste, dar care isi petrece zile stand in hol,presupun ca e pe post de paznic?

Am vazut cativa copii de mai multe varste, inca nu stiu ai cui sau ce varste.
Un catel care presupun ca e al directoarei, il cheama Ratza (YES, you heard me.A dog called DUCK.what kinda sick twist is this?)si e in sarcina Eugeniei.

Saptamanile au trecut repede cu actiuni repetitive, traduceri, prezentari de evenimente, researchuri pe diverse teme, condimentate cu fotocopieri, introdus invitatii in plicuri, oferiri sa ma duc eu la posta sa le duc-doar ca sa am sansa sa fumez o tigara.
Insa momentul in care m-am simtit cu adevarat un asistent si mi-am amintit cu jena de cartea 'Diavolul se imbraca de la Prada' cand una dintre project manageri mi-a zis sa ma duc sa-i iau un sandwich de la un anume supermarket.
Mi-am notat constincios in ordinea preferintei sandwichurile.Nu mi-a spus nimeni unde este acest supermarket.Imi imaginam cum ies din cladire si merg intr-o mie de directii si privirea ei cand m-as intoarce fara sandwich-ul dorit.Incepusem sa ma panichez si ma uitam ca un turist tocmai jefuit in toate directiile.Aproape ca-mi venea sa plang.

Trebuie sa explic unde se afla sediul ICR Londra.in buricul orasului, Buckingham palace este in walking distance, in Belgrave square se afla majoritatea ambasadelor, iar am auzit ca o casa acolo se vinde cu un pret de ordinul zecilor de milioane de lire.De unde avem noi cladirea?
Regele Carol al II lea al Romaniei i-a facut-o cadou amantei regale Elena Lupescu.Si ne gandim, in ziua de azi barbatii se foiesc sa-ti dea o floare si pe vremuri iti dadeau o casa de 5 niveluri in centrul posh al Londrei.

Sa revin.Dupa cum spuneam,ma aflam in zona ambasadelor,imbracata casual in mijlocul zilei cu aproape niciun om pe strada.Pe cine sa intreb?Am mers inainte .Cand deodata vad un barbat in costum cu o punga in mana cu sigla Waitrose.Bingo!

where does it all start?

2009-02-10T20:21:00.008Z

apparently from here.

I set this blog , spent hours just surfing around it and for it before I even came to England.I imagined myself, writing as I would just have a chat with my friends about nothing.

I hoped of witty and funny stories about stating the obvious, being bitter like everybody else and give it a novel-like name:the adventures of a Romanian girl in London.

But still, many months have passed since I am here and the adventure telling has not started.Did the Romanian girl have no adventures?

We are probably hundreds of Romanian girls in London, so statistically speaking , what petty story is there left to tell?